Bucureștiul meu

După o consistentă istorie a locului realizată de Șerban Cantacuzino și un Prolog semnat de Horia-Roman Patapievici, încep să se strângă (grupate în trei secțiuni: „Privind înapoi”, „Schițe din mers” și „Palimpsest”) poveștile Bucureștiului, scrise de oameni născuți, crescuți ori doar ajunși în aici, dar pentru care capitala a devenit, într-un fel sau altul, un „acasă”: Șerban Cantacuzino, Horia-Roman Patapievici, Andreea Răsuceanu, Ioana Nicolaie, Monica Pillat, Tatiana Niculescu-Bran, Andrei Crăciun, Andrei Pleșu, Ioana Pârvulescu, Adriana Bittel, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Radu Paraschivescu ș.a. Pe cât de diferite ca stil, suflu și ca elemente focalizate, pe atât de seducătoare sunt toate textele, căci toate au în spate, pe de o parte, privirea lucidă (uneori blândă, nostalgică, alteori ironic-șfichiuitoare), iar pe de altă parte, arta cuvântului puternic în subtilitatea sa.

Bucureștiul confirmă, încă o dată, meritul de muză sprintenă și generoasă.

Ai uitat să râzi, de Bogdan Munteanu

Feri Baci, protagonistul primei povestiri, va deveni, în mod sigur, unul dintre personajele emblematice ale literaturii române contemporane. Fragmente de viață, de cotidian banal, povestirile lui Bogdan Munteanu sunt remarcabile nu atât prin poveste, cât prin scriitură. În literatură contează mai puțin ce spui și mai mult cum spui, iar scriitorul timișorean este prin excelență un povestitor, unul care, indiferent care ar fi subiectul povestirii sale, știe cum să-și capteze audiența și s-o facă să-și dorească să citească (sau să asculte) și mai mult.

Inima inimii, de Antonio Lobo Antunes

O combinație emoționantă între liric și epic, „cronicile” lui Antonio Lobo Antunes sunt momente diafane și inefabile, momente de preaplin. Preaplin omenesc, preaplin de frumusețe și de emoție, nu pot fi citite decât încet și cu pauze lungi, urmate de lungi momente de reflecție. O astfel de carte te scoate din ritmul rapid de lectură pe care l-am adoptat ca urmare a ritmului tot mai rapid de viață și te aduce într-o nouă dimensiune a cititului. Una în care parcă înțelegi și mai bine cuvintele cronicarului: „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”. Cu Inima inimii descoperi că lectura e zăbavă, așa cum trebuie să fie mereu.

Felii de lămâie, de Anca Vieru

Scriitură frumoasă și îngrijită, într-un stil matur, pe deplin format, fără sincope, personaje reușite, o foarte bună analiză a complicatelor relații între oameni, o punte necesară între lumea de dinainte și lumea de după decembrie ’89, nu falia oglindită până acum în filme și cărți, ci continuitatea dintre cele două lumi (și cu bune și cu rele: amintiri recuperate, frustrări înăbușite, existențe frânte și veleități de proaspăt îmbogățiți, himera Occidentului și a vieții de dincolo, care încă ne bântuie), Felii de lămâie e o minunată cură de literatură bună, care ar trebui luată în doze mici și cu pauze pentru reflecție între povestiri.

Articol apărut în revista Rompetrol, numărul 27, septembrie 2016